"Stau întins în pat, cufundat în dulceaţa semi-somnului. La ora şase, în prima fază a uşoarei treziri, întind mîna spre micul tranzistor aflat lîngă mea şi apăs pe buton. Se aud primele ştiri ale dimineţii. .. Abia izbutesc să disting cuvintele şi adorm din nou; în felul acesta frazele crainicilor se transformă în vise. E faza cea mai frumoasă a somnului, momentul cel mai încîntător al zilei: datorită radioului gust savoarea neîncetatelor mele adormiri şi treziri — acea sublimă legănare între starea de somn şi trezie, care, în sine, constituie un motiv îndestulător ca omul să nu regrete faptul de a se fi născut. Visez, sau mă aflu într-adevăr la operă, unde doi actori în costume cavalereşti cîntă ceva despre starea vremii? Cum se face că aceşti cavaleri nu cîntă dragostea? Pe urmă, îmi dau seama că e vorba de crainici, care nu mai cîntă, ci se întrerup unul pe celălalt ţinîndu-se de şotii: „Va fi o zi fierbinte, zăpuşeală şi furtună..." spune primul şi celălalt îi taie vorba, cu afectată cochetărie: „Zău?!" Primul glas îi răspunde pe acelaşi ton: „îmi pare rău, dragă Bernard, şi-mi cer scuze, dar aşa stau lucrurile. N-avem ce face. Trebuie să rezistăm." Bernard rîde zgomotos şi-i spune la rîndul său: „Asta-i pedeapsa pentru păcatele noastre". Şi, din nou, primul glas: „De ce trebuie să plătesc eu pentru păcatele tale, dragă Bernard?" Şi în clipa aceea Bernard izbucneşte într-un hohot de rîs şi mai zgomotos, spre a-i face pe toţi ascultătorii să priceapă despre ce păcat era vorba, şi eu îl înţeleg: nu există decît un singur lucru pe care-l dorim cu toţii, din adîncul inimii: ca toată lumea să ne considere nişte mari păcătoşi! Ca păcatele noastre să fie comparate cu ploile torenţiale, cu furtunile, cu uraganele! Cînd francezii îşi vor deschide azi umbrelele deasupra capului, să-şi aducă aminte, cu toţii, de rîsul echivoc al lui Bernard şi să-l invidieze. Invîrtesc butonul, sperînd să readorm în compania unor imagini mai interesante. La postul învecinat, o voce de femeie anunţă o zi fierbinte, zăpuşeală, furtună, şi eu mă bucur la gîndul că avem în Franţa atîtea posturi de radio şi toate anunţă în aceeaşi clipă acelaşi lucru. Armonioasă îmbinare a uniformităţii şi a libertăţii, ce altceva mai bun îşi poate dori omenirea? Şi iar întorc butonul şi revin acolo unde Bernard îşi etalase, cu cîteva clipe în urmă, păcatele sale, dar acum, în locul lui, aud o altă voce de bărbat cîntînd despre un nou tip de maşină marca Renault; şi mai întorc butonul, şi aud un cor de femei lăudînd vînzarea la solduri a unor blănuri elegante; revin la postul lui Bernard şi mai apuc să aud ultimele două măsuri din imnul închinat maşinilor Renault, şi imediat după aceea reapare Bernard. Imitînd melodia publicitară abia terminată, ne informează cu o voce cantabilă despre recenta apariţie a unei noi biografii a scriitorului Ernest Hemingway, a douăzeci şi şaptea la număr, de data aceasta însă foarte importantă, întrucît ea demonstrează că, de-a lungul întregii sale vieţi, Hemingway n-a spus niciodată un singur cuvînt adevărat. A îngroşat numărul rănilor suferite în timpul primului război mondial, a simulat că ar fi fost un mare seducător, deşi s-a dovedit că în august 1944 şi apoi începînd din iulie 1959 era absolut impotent"
Milan Kundera --Nemurirea
